Cică nu se mai uită lumea la tv !!??!!??!!

   N-am cum să nu mă uit la emisiunile lui Mircea Badea, ca telespectator, așa, pur și simplu ca amator de calambururi, de ironii, de limbă română așezată frumos, cu scop.

   Îi înțeleg și pe cei care îl identifică numai cu declarațiile lui la nivel politic, dar nu despre asta mi-am propus să vă vorbesc, ci despre una dintre celelalte dimensiuni ale discursului său. Nu demult, spunea un lucru care m-a făcut să râd, pentru că îl gândisem fix la fel și nu ne vorbiserăm.

   Mai nou, în societățile în care mă învârt, e o modă: ipocrizia referitoare la televiziune și la răul pe care aceasta îl face, îl aduce în casele noastre, îl impune, chiar. La nivel pur personal, gândesc la fel ca Mircea Badea care ne zice că putem schimba canalul sau stinge mașinăria, televiziunea e evitabilă. Dacă nu te “educă” (de parcă școala sau părinții nu s-ar fi inventat în nomenclatorul de meserii și meniri!), televiziunea nu e bună, cah, improprie copiilor noștri, care se uită la Capatos după 11 noaptea. Să ne gândim o clipă. Scrie undeva că nu putem să alegem să închidem televizorul, sursă de rău fundamental și scârbă neputincioasă, în favoarea unei cărți recomandate de un prieten mai fericit din punct de vedere cultural? Dacă e atâta silă în mentalul colectiv, cum se face că la fiecare colț de stradă, stație de tramvai, în fiecare birou nesupravegheat audio-video, se discută numai despre asta? Cum s-a-ntamplat de au tăcut vedetele bătute, cum e posibil așa ceva, ce rochie de mireasă va purta o divă proaspăt cerută de nevastă, cum de a apărut cutare sau cutare însoțită de alt cutare sau cutare? Și s-au pupat, măăăă? Se vorbește despre televiziune în draci, totuși, că aici mă apucă pe mine nedumeririle, nimeni nu se mai uită la televizor. Că asta zicea Mircea, de râdeam singur : dacă nimeni, dar știți ce-i aia, nimeni nu se mai invredniceste să apese telecomanda, de unde naiba știe toată suflarea cine cu cine, care cu care, de când, s-au certat, s-au împăcat, el i-a promis și nu i-a dat, dar noi știam, că, de, așa sunt barbații… “Nu mai mai uit, că nu mai am la ce, ce să învăț de la televizor, de două luni n-am mai dat drumul…” E, de unde atâta amar de argumente aruncate în discuții lungi pe subiecte mondene, dacă nu din televizorul pe care s-a așezat praful, umbrind albul de altădată al macrameului? Să fie din cârti? Din albumele pline de reproduceri? Noi, un popor avid de literatură, o găsim pe Bianca în Coelho?

   Ne uităm la televizor. Deși o facem cu o rusineee, cu o jenă, așa, ca și când am fuma pe-ascuns, în vestiar. Apoi dezbatem, în afara vestiarului, dându-ne de gol și roșind în obraz. Dar poate nu e numai vina noastră că procedăm astfel. Televiziunea ajunge să fie contestată, contestabilă, fără îndoială. Doar că așa a fost (e adevărat, la altă scară), dintotdeauna.

Simt și eu că viitorul ei e pe net și că deceniul următor ne va surprinde uitându-ne pe telefon la emisiunile de scandal, prin colțuri, bârfind cu amicii care au ales fix același program și apoi spunând: “Nu mai mai uit, dragă, pe net, că dau de aceleași scandaluri pe care mi-e, efectiv, jenă să le văd. La ce s-a ajuns….unde ne ducem?” Mai vorbim peste zece ani, dacă ne ajută Dumnezeu să ajungem până acolo, să vedeți de n-am avut eu dreptate!

   Nu mă îndreptățește nimic să scriu critic despre televiziune. Poate doar calitatea de telespectator declarat, nu o dată, fără pudiboderii de curte regală de secol vechi. Dar știți câtă lume îmi zice că nu se mai uită? Ohooooo… Și știți ce audiente, ce consum e la tv? Ohooooo…. Mă tot mir, așa cum mă mir cum de se golesc rafturile Kaufland-urilor, când țipăm toți că n-avem nici bani de pâine. Fix la fel.