Ceva, cumva tot trebuie să merite

    Stătea ghemuită într-un colț al patului. Goală. Privea cu încredere spre mine, acel bărbat de lângă ea. Era printre puținele situații în care chiar avea încredere că o să fie bine, că nu o să fie nevoită să se ducă să facă duș, să se îmbrace și să plece atunci când totul se termină. Era un nou început pentru ea și o altă lume pentru mine. Chiar dacă nu o înțelegeam și nu reușeam să îi aud decât o parte din cuvinte, am mers mai departe. Stângaci că de obicei, dar cu zâmbetul în colțul gurii, am continuat să-i sărut pielea catifelată și să-mi plimb mână prin părul ei. Simțeam ceva în mine. Ceva se mișca în sufletul meu. 

    Chiar dacă am iubit doar de câteva ori în această viață, știam că nimic nu o să se compare cu acea noapte. O lumină difuză străbătea acea cameră de la stânga la dreapta. Era singurul punct de reper pentru mine. În rest, mergeam pe încrederea mea în parfumul ei ce îmi dădea o stare de euforie, acel parfum ce îmi făcea imaginația să zboare. Îmi doream atât de mult și de tare trupul ei încât eram în stare să rup orice bucățica de incertitudine din mine și să o afișez pe acel perete alb ce stătea în spatele meu. Nu-mi amintesc cum am ajuns acolo, însă o să-mi amintesc mereu acel moment în care am prins-o de mână și i-am șoptit că e momentul să uite de orice clipă de slăbiciune și să își amintească că merită mai mult, că merită fiecare gram de fericire și să își amintească că orice vis poate să devină realitate dacă crede cu adevărat în acea noapte. Știam că dacă am să-i sărut mintea, trupul ei o să mă urmeze indiferent unde aș merge.