Cearta, scop de împăcare cu sine

      Sunt genul de om pașnic, căruia chiar nu-i face plăcere să se certe – mai ales cu prieteni sau oameni cu care se cunoaște deja de ceva timp. Uneori mă mai cert cu necunoscuți, șoferi care nu sunt atenți la bicicliști sau nesimțiți care aruncă gunoi pe stradă…Și oricum, de obicei când mă cert cu cineva sau mă supăr pe cineva … uit. Uit motivul și încep, din nou, să mă comport ca și cum nimic nu s-ar fi întâmplat. N-o fac fals. Nu. Pur și simplu trec peste, uitând că ne-am certat sau supărat unii pe alții.Daaar, inevitabilul se întâmplă, căci de aceea-i inevitabil.Uneori mă cert cu mama mea, probabil cel mai bun prieten al meu de când mă știu. Și nu-mi face plăcere deloc.In 99% din cazuri certurile apar în urma unor nimicuri. 

              Cum facem să nu facem “din tânțar armăsar”? 

     Nimic mai simplu.Certurile, de cele mai multe ori, au loc din lipsă de comunicare. Eu sunt supărat pe tine și nu prea pot să-ți zic de ce – fie fiindcă mi-e greu să-ți zic, fie pentru că-s de părere că ar trebui să știi de ce, fie pentru că, pur și simplu, cred că nu se cuvine să-ți zic.Prin urmare soluția, mereu, este să comunicăm.Ia-l pe domnul sau doamna cu care te cerți, indiferent de motiv, asezați-vă la o masă, față în față, luați-vă fiecare câte-o foaie velină și un pix și scrieți acolo tot-tot-tot ce aveți de spus unul altuia, tot ce aveți de reproșat, motivul supărării, tot-tot.Și, dacă este cazul, niște scuze de rigoare la finalul foii.Apoi schimbați ce v-ați scris și citiți.Brusc, totul o să fie mult mai clar.Pentru că în scris comunici altfel și este mult mai ușor să spui ce-i greu de spus pe gură. Desigur, soluția asta nu funcționează mereu. Dar funcționează de cele mai multe ori.
      Cel putin asta e parerea mea. Spor la împăcat!