joi, 25 iulie 2013

Kaufland - este pentru mine...

   După cum bine știți primul meu job a fost ca agent achiziții clienți dar de aproape 4 luni sunt angajat cu acte în regulă la un supermarket pe nume Kaufland.Postul ocupat este de casier dar pe lângă asta mă ocup și de scanatul magazinului (fac prețuri). Deși am o exeperienta minimă în ceea ce privește munca cu clienți, pot spune că mă descurc (nu fac pagubă Kaufland-ului ) cât timp stau la casă. La început am întâmpinat mari probleme cu acele coduri PLU ( produse care nu au cod de bare ) și cu acei clienți care îmi cereau să mă mișc mai repede de parcă aveam vreo 5 mâini pe la spate și nu vroiam să le folosesc. 
   Cele aproape 4 luni nici nu le-am simțit trecând, oare o fi din cauză că au fost pline de peripeții? Una dintre ele sună cam așa : un client a uitat să cântărească un produs i-am arătat unde și ce să facă iar când revine îmi zice că nu a găsit acel produs și i-am zis să pună orice nu neapărat acel produs, revenind de la cântar de`a dreptul enervat îmi zice tare și răspicat : NU AM GĂSIT NICI ORICE !!! Tare sau ce? :))) 
    Colegii m-au primit foarte bine în colectivul lor și m-au învățat pas cu pas ce anume trebuie să fac.În ceea ce privește salariul nu e atât de motivațional dar pentru mine e ok având în vedere că încă nu sunt la casa mea.  
  

luni, 22 iulie 2013

Să mai punem paharul jos zic...

    Un psiholog îi învață pe cursanții lui despre ' managementul ' stresului. A luat un pahar de apa și s-a plimbat prin sală...în liniște. Toată lumea aștepta o întrebare de genul - este pe jumătate plin sau pe jumătate gol. La un moment dat s-a oprit, a ridicat paharul și și-a întrebat auditorii :"Cât de greu este acest pahar cu apa".Mirați, cursanții au dat răspunsuri între 250 și 500 ml.  

    Răspunsul psihologului a fost următorul : Greutatea absolută nu contează. Contează cât timp îl vei ține ridicat. Un minut - nici o problemă. O oră - o durere de braț . O zi - îți paralizează brațul. În fiecare din aceste 3 cazuri greutatea paharului nu se schimbă. Se schimbă doar timpul ... și cu cât e mai lung, cu atât mai greu este. Stresul și grijile din viață sunt asemenea paharului cu apa. Dacă te gândești puțin la ele ...nu se întâmplă mare lucru. Dacă te gândești mai mult la ele...începe să te doară sufletul. Dacă te gândești tot timpul la ele - îți paralizează mintea...nu mai poți să faci nimic.  
  
     De aia este important să te eliberezi de stres. Când ajungi acasă pe seară...lasă-ți grijile deoparte. Nu le purta cu tine în noapte.  

Pune paharul jos !

miercuri, 17 iulie 2013

Moromeții, un film fabulos

     În 1984 Stere Gulea a propus Consiliului de Stat pentru Cultură și Artă realizarea filmului Moromeții. Scenariul filmului a fost scris de Stere Gulea după volumul I al romanului Moromeții de Marin Preda.
     Acțiunea cărții se petrece în anii '30 ai secolului al XX-lea la Siliștea Gumești, satul natal al scriitorului Marin Preda. Localitatea se schimbase însă destul de mult în cei 50 de ani care trecuseră de la momentul descris în carte, chiar scriitorul afirmând în volumul Imposibila întoarcere că „…ăsta nu e satul meu”. Regizorul a vizitat mai multe sate pentru a găsi unul care să semene cu satul descris de Marin Preda în roman, alegând în final satul Talpa, tot din județul Teleorman.Au fost găsite două case nelocuite alăturate, despărțite de un gard, înspre marginea satului, care au fost alese pentru a fi casa lui Bălosu și a lui Moromete.În curțile celor două case nu era însă niciun salcâm, așa că a fost adus unul tocmai din Alexandria.
     Filmul a fost realizat în studiourile Centrului de Producție Cinematografică București. La realizarea filmului au fost folosiți pe post de consultanți Răzvan Ciucă (consultant etnografic) și Mihai Ungheanu (consultant literar). Regizor secund a fost Jana Dochița-Badea, iar operator filmări combinate Nora Irimescu. Filmul a fost filmat pe peliculă alb-negru.
     Filmările au durat timp de două luni și au avut loc în vara anului 1985 în satul Talpa. Echipa de filmare era cazată la Hotelul Parc din Alexandria, de unde făcea zilnic naveta o distanță de 80 de km până în satul Talpa.Condițiile din camerele de hotel erau mizerabile: pe lângă faptul că era foarte cald, în încăperi mișunau gândaci, muște și țânțari.
     Satul în care se filma era destul de izolat. Casele au fost închiriate de la săteni și există și în prezent. Strada pe care s-a filmat a fost denumită ulterior strada Moromeții. Sătenii i-au privit pe actori ca pe vecinii lor. Victor Rebengiuc a afirmat că a fost impresionat profund că localnicii cunoșteau romanul pe dinafară.Echipa de filmare aducea țăranilor zilnic pâine, că acolo nu se găsea. Întreg satul aștepta autobuzul cu echipa de filmare de la Alexandria.În schimb, sătenii le aduceau actorilor și celorlalți membri ai echipei de filmare ouă, brânză și alte produse și le făceau de mâncare la prânz.
     Scenariul a fost îmbunătățit în timpul filmărilor fără a se modifica litera cărții și spiritul ei.

 P.s :  Filmul este fabulos, l-am văzut de cel puțin 50 de ori și nu m-am săturat de el. Recomand acest film tuturor, merită să pierdeți 2 ore din timpul vostru.

luni, 8 iulie 2013

Cică nu se mai uită lumea la tv !!??!!??!!

   N-am cum să nu mă uit la emisiunile lui Mircea Badea, ca telespectator, așa, pur și simplu ca amator de calambururi, de ironii, de limbă română așezată frumos, cu scop.


   Îi înțeleg și pe cei care îl identifică numai cu declarațiile lui la nivel politic, dar nu despre asta mi-am propus să vă vorbesc, ci despre una dintre celelalte dimensiuni ale discursului său. Nu demult, spunea un lucru care m-a făcut să râd, pentru că îl gândisem fix la fel și nu ne vorbiserăm.

   Mai nou, în societățile în care mă învârt, e o modă: ipocrizia referitoare la televiziune și la răul pe care aceasta îl face, îl aduce în casele noastre, îl impune, chiar. La nivel pur personal, gândesc la fel ca Mircea Badea care ne zice că putem schimba canalul sau stinge mașinăria, televiziunea e evitabilă. Dacă nu te “educă” (de parcă școala sau părinții nu s-ar fi inventat în nomenclatorul de meserii și meniri!), televiziunea nu e bună, cah, improprie copiilor noștri, care se uită la Capatos după 11 noaptea. Să ne gândim o clipă. Scrie undeva că nu putem să alegem să închidem televizorul, sursă de rău fundamental și scârbă neputincioasă, în favoarea unei cărți recomandate de un prieten mai fericit din punct de vedere cultural? Dacă e atâta silă în mentalul colectiv, cum se face că la fiecare colț de stradă, stație de tramvai, în fiecare birou nesupravegheat audio-video, se discută numai despre asta? Cum s-a-ntamplat de au tăcut vedetele bătute, cum e posibil așa ceva, ce rochie de mireasă va purta o divă proaspăt cerută de nevastă, cum de a apărut cutare sau cutare însoțită de alt cutare sau cutare? Și s-au pupat, măăăă? Se vorbește despre televiziune în draci, totuși, că aici mă apucă pe mine nedumeririle, nimeni nu se mai uită la televizor. Că asta zicea Mircea, de râdeam singur : dacă nimeni, dar știți ce-i aia, nimeni nu se mai invredniceste să apese telecomanda, de unde naiba știe toată suflarea cine cu cine, care cu care, de când, s-au certat, s-au împăcat, el i-a promis și nu i-a dat, dar noi știam, că, de, așa sunt barbații… “Nu mai mai uit, că nu mai am la ce, ce să învăț de la televizor, de două luni n-am mai dat drumul…” E, de unde atâta amar de argumente aruncate în discuții lungi pe subiecte mondene, dacă nu din televizorul pe care s-a așezat praful, umbrind albul de altădată al macrameului? Să fie din cârti? Din albumele pline de reproduceri? Noi, un popor avid de literatură, o găsim pe Bianca în Coelho?

   Ne uităm la televizor. Deși o facem cu o rusineee, cu o jenă, așa, ca și când am fuma pe-ascuns, în vestiar. Apoi dezbatem, în afara vestiarului, dându-ne de gol și roșind în obraz. Dar poate nu e numai vina noastră că procedăm astfel. Televiziunea ajunge să fie contestată, contestabilă, fără îndoială. Doar că așa a fost (e adevărat, la altă scară), dintotdeauna.
Simt și eu că viitorul ei e pe net și că deceniul următor ne va surprinde uitându-ne pe telefon la emisiunile de scandal, prin colțuri, bârfind cu amicii care au ales fix același program și apoi spunând: “Nu mai mai uit, dragă, pe net, că dau de aceleași scandaluri pe care mi-e, efectiv, jenă să le văd. La ce s-a ajuns….unde ne ducem?” Mai vorbim peste zece ani, dacă ne ajută Dumnezeu să ajungem până acolo, să vedeți de n-am avut eu dreptate!

   Nu mă îndreptățește nimic să scriu critic despre televiziune. Poate doar calitatea de telespectator declarat, nu o dată, fără pudiboderii de curte regală de secol vechi. Dar știți câtă lume îmi zice că nu se mai uită? Ohooooo… Și știți ce audiente, ce consum e la tv? Ohooooo…. Mă tot mir, așa cum mă mir cum de se golesc rafturile Kaufland-urilor, când țipăm toți că n-avem nici bani de pâine. Fix la fel.