N-am timp...

     Trăim pe fugă, mâncăm pe fugă, iubim pe fugă, dormim pe fugă.Între dimineaţă şi seară e sprintul.Ne trezim că trec anotimpurile peste noi.Apropo, e iarnă de mult….Anii fug şi ei.Ne ardem viaţa în birouri rigide, în zgomotul tastelor şi al apăratelor de aer condiţionat, închişi în calculatoare, despre care ne amăgim că ne-ar fi ferestre spre lume.Visăm pe google, râdem pe facebook, ne dăm întâlnire pe mess.Ne trăim iubirile în sms-uri şi ne amăgim c-am fi fericiţi.Ne culcăm cu ştiri şi talk-showuri, ne trezim la fel, cu iluzia cunoaşterii. Îi sunăm pe cei dragi în grabă, poate din automatism, ca apoi să-i repezim, aruncându-le în faţa arogantul “N-am timp!”.

   Discuţii, telefoane, nervi, resemnare, evadare. Evadare? Alergăm în sprint spre vacanţă.O săptămână, două....Pauză de respiraţie. Niciodată detaşare însă. Chiar aşa, când ţi-ai închis ultima dată telefonul? Şi apoi....o luăm de la capăt, mai înverşunaţi, crispaţi, avizi de viteză, până la următoarea pauză. Şi tot aşa. Roboti rigizi, prizonieri în propriile vieţi. De parcă dacă ne-am opri, am pierde trenul.Cărăm după noi povară grea, glodul prejudecăţilor. Gândim....cu viteza gândului. Pierdem esenţa, căci niciodată n-avem timp....Citim titluri, dar uităm poveştile.

     Ca să faci parte din lumea asta, trebuie să ţii pasul cu ea. Ăsta e preţul pe care-l plătim cu toţii. Uneori, simt nevoia să-mi cer timpul înapoi dar....n-am timp să fac asta. Trebuie să fug acum. Undeva, cineva ar putea să mă lase în urmă....